În loc de concluzie
Am încheiat experimentul. După 5 zile jumătate, am mâncat. Ceva lichid. O smoothieceală cu fructe de pădure. Mi s-a părut extrem de dulce, apropo de cât de alterate de sunt simțurile. Poate dacă o să port blindfold, scuzați-mi răducioismul dar mască sună pandemic, deci dacă îmi țin ochii acoperiți 5 zile, în ziua 6 o să văd culori și în gri.
Asta că tot am spus eu mai devreme că viața nu e doar alb și negru, ci tonuri de gri. De fapt viața are toate culorile. Dar noi o vedem în funcție de filtrul pe care ni l-am construit de-a lungul anilor, cu experiențele și înțelegerile care ne-au format viziunea asupra ei. Noi suntem pictorii sau regizorii vieților noastre. Viața e atat de colorată pe cât o vedem noi.
Și aici intră că unse vorbele lui Einstein: „Poți să trăiești această viață ca pe un continuu Act de Magie, sau poți să nu vezi nimic magic în ea”.
Că așa suntem noi. Banalizăm normalitatea și o luăm de bună. Și aici sună mai bine în engleză, we take it for granted. Așa e și cu mâncarea. E banală, e fast, e la îndemână, de din belșug și de multe ori peste refuz. Nimic magic în ea. Un amalgam de gusturi in fiecare zi. De ce să apreciezi mâncarea când mec puișorul (scuzați-mi ignoranța dar pentru cursivitatea narațiunii sper că încă se mai fabrică) are același gust și azi, și mâine și mereu. Și oriunde. Bine, și cartofii arată la fel, aceeași porție peste jumătate de an, dar asta e altă poveste.
Am trecut prin multe stări in astea 5 zile, un buchet de sentimente, un prilej de a mai afla lucruri noi despre mine. Niciodată nu e târziu. Interesant este că azi, Duminică, chiar dacă sunt în post, adică mai strict decât mănânc de obicei, chiar dacă prima masă s-a lăsat așteptată, este surprinzător cât de repede am revenit la „normal”.
Normal, adică mâncare la discreție, ai poftă de ceva, ești la un frigider distanță de o avalanșă de gusturi, pe care dacă nu le conștientizezi, ajungi inevitabil să le banalizezi.
Ce am să fac în direcția asta? Periodic o să-i aduc aminte corpului să nu cadă pradă poftelor și să nu ia mâncarea „de bună”. Nu voi fi atât de taliban, dar un 24/36/48 de ore de abstinență culinară o să tot experimentez.
Pentru că ar fi banal să nu mănânc mereu sau aș păți că măgarul lui Buridan (Google it, dacă nu știi povestea).
Cam asta ar fi. M-am ținut de cuvânt și am scris. Poate cel mai lung articol de pe blog. Ce poate, sigur cel mai lung. Sper nu și plictisitor. Așa că mă opresc aici.
A, am ajuns la 73.0kg plecat din 79.0kg. Așa că închei mai sărac cu 6 kile dar mai bogat cu o experiență.
Am încălecat pe-o șa și te las cu pofta ta, cu câtă magie vezi tu în ea!
Update ziua 4
Cuvântul la ordinea zilei de azi. Frigul. Mi-a fost frig toată ziua, și acum când scriu am extremitățile bocnă. E clar că organismul prioritizează energia.
Noaptea am dormit oribil. Știam că e așa, dar mi-am și îmbunătățit cultura generală azi-noapte că timp am avut suficient. Aparent, deși suntem în era tehnologiei, roboțolor, dar mai ales a inteligenței artificiale care ne va schimba în foarte curând viața drastic, legile după care se ghidează corpul nostru nu diferă mult de cele din epoca pietrei. În speța asta, când corpul simte foamea, crește adrenalina, ascute simțurile și te trimite la vânat. Că acolo ai nevoie să fii ager și iute.
Doar că eu am o toleranță emoțională (azi am auzit sintagma asta, pe lângă „sobrietatea energetică”, din sezonul rece) redusă la stimulente. Nu beau cafea, ness, Red Bull sau alte taurine. Îmi dau o bâțâială neplăcută de care mai bine mă lipsesc. Îmi place să fiu eu la manșa adrenalinei, nu să mă domine.
Am ajuns la 75.7kg deci procesul de slăbire a accelerat. N-am să vă mint că a fost o zi grozavă că nu a fost. Am jucat la supraviețuire dar mi-am dus la bun sfârșit taskurile. Doar că starea mea naturală ADHD-istică nu prea se simte în largul ei cu resurse limitate.
O constatare interesantă azi. Cum ieri am aflat că am inspirat 3 persoane, azi am aflat de la 2 persoane că ce fac eu e o prostie. Evident, fiecare are dreptul la propria opinie, fiecare știe ce se asortează cu el/ea/eael/elea… Dar de unde știi că e bun sau rău dacă nu ai încercat pe pielea ta? Și aici nu mă rezum la fasting, ci în general la convingerile noastre. Se spune că dacă le știi pe toate nu mai ai loc să înveți nimic. Și nu este viața asta despre a învăța, a experimenta, a explora?
Și se mai spune că sensul vieții e să dai vieții un sens. E vorba de viața ta, căreia doar tu îi poți da un sens, doar tu poți da un sens lucrurilor din viața ta, altfel nimic n-ar avea sens.
Iar am ajuns departe. Revin la post, care pentru mine are sens. Îmi dă o măsură a voinței, mă eliberează de nevoi și-mi arată că pot. Și asta merită mici sacrificii lumești. Și pentru asta, pentru mine postul are sens.
Are sens ce zic? Hai să ne vedem cu bine mâine, în ultima zi din povestea postului. Sau poate cine știe…
Update ziua 3
Am zis că ziua 3 e o provocare. Am avut dreptate. A debutat cu măciuci. Am dormit atât de prost încât nu credeam să fiu funcțional azi.
Somnul meu a fost un tren marfar cu puzderie de halte. A oprit la 2, la 3, la 4… Din fericire haltele au fost scurte, am adormit la loc. Din păcate au fost multe, așa că m-am trezit capiu.
Mi-am revenit însă la un nivel decent cât să nu par o mironosiță într-una din zilele alea. Alergare, niște exerciții fizice în parc, niște sală. Subțire că deja corpul își drămuiește energia. Merg la sală în continuare ca să înțeleagă corpul că are nevoie de mușchi, să nu-i vină vreo idee să-și ia de acolo ce are el nevoie.
Am mai dat jos un kil, am ajuns la 77.1. Din păcate mi-am adus aminte abia azi de keto sticks, așa că abia azi am folosit primul. Sunt bine. Am corpi cetonici cât să dau și altora. Dar era interesant un before and after și aici.
În altă ordine de idei, am făcut ieri calcul greșit la mărțișoare așa că am mai făcut o escală să măresc arsenalul. Și cu mărțișoarele e fix ca cu vremea. Ori nu mai am să dau și apar dame din senin, ori rămân cu ele pe stoc. Niciodată nu sunt atâtea fete câte mărțișoare. Să-l numim paradox mărțișoresc și să trecem peste.
Știrea zilei ar fi că am aflat că 3 prieteni au fost inspirați de experimentul meu și au început și ei să se hrănească cu apă. Toți 3 mi-au spus azi, în ziua 3. O coincidență care mă onorează și mă bucură deopotrivă. Înseamnă că însemn.
De reținut, pentru cine face asta de capul lui: beneficii multiple dar atenție, se face treptat. Maxim 48 de ore la început și musai electroliți zilnic, adică potasiu, sodiu și magneziu. Altfel dai în alte alea. Stay safe!
Închei ziua într-un ton cum altfel decât optimist, mă apuc de story-ul de pe insta și sper să nu mai dorm marfar.
Update ziua 2
Am dormit lemn și m-am trezit fresh. Fără Mario. Rugile mi-au fost ascultate și nu m-a mai durut capul. Era de la mizeria aia de zahăr de care scapi greu. Fizic dar mai ales psihic.
Am dat jos 0.8 kg și niște grăsime. Da, da, știu, e mai mult apă dar mă bucur când văd cifrele in jos.
Nu a prea intrat alergarea dimineață dar tot am tras de mine. Seara am mers la sală, deși nu îmi stă în fire, la cea mai odioasă sală din Drumul Taberei. Și poate din Univers. Mă duc de nevoie, că e fix lângă terenul de fotbal al lui fii-miu, altfel nu văd niciun motiv pentru care un om normal la cap ar trebui să se calce pe bătături cu alte zeci de suflete pe metrul pătrat la 700 Fit. Dacă mergeți prima oară la sală și nimeriți la 700 Fit să știți că e o excepție. Mersul la sală e chiar fun.
Tot ce mai am de zis pentru azi e că mi-a fost frig. Și mie nu-mi prea e frig. Doar că în perioada de fasting de obicei îmi e umbruță. Asta peste faptul că niciodată, dar niciodată nu reușesc să mă pun de acord cu vremea. Ori e frig și mă îmbrac subțire, ori e cald și mă îmbrac gros, ori e soare și sunt în bocanci, ori plouă și sunt în sandale. Neeeeaaah. V-am păcălit. Un bărbat nu ar trebui să poarte niciodată dar niciodată niciodată sandale. Sau o femeie sandale fără toc. Sau cipici fără toc. Am ajuns departe.
Cam asta pentru azi. Pun filmulețul zilei pe insta și mă pregătesc de ziua 3. Statistic vorbind, e cea mai nasoală. Wish me luck!
Update ziua 1
Nimic special de raportat, să trăiți. O zi ca multe altele dintr-un lung sir de multe altele. Trezit, meditat, alergat, mers la sală și la birou. O cântărire sumară dimineață care nu reflectă realitatea din teren. 79kg și 21.7 grăsime (deși Huawei-ul e cam prea dur cu mine) după dezmățul culinar din weekend, credeam că va fi mai grav.
O durere surdă de cap pe final de zi, că dacă ar putea vorbi ar fi mută. Cumva mi-a stricat Feng Shui-ul tradițional și e probabil reversul medaliei de la tona de zahăr adăugat cu care m-am porcit ieri.
Și nu în ultimul rând, că am zis că o bag în episodul de azi, ironia sorții a făcut ca vineri la Standup să aud prima dată în viața mea de Palo Santo, care aparent e notoriu și pentru profani, iar azi, prima zi de post, ajung întâmplător să alung energiile stătute de la birou cu Palo Santo flamboiant. Evident că s-a făcut selecția naturală și s-au văzut spiritele înalte, care apreciază holy smoke-ul șamanic.
Cam atât. După trei încercări lamentabile de a-mi schimba perna, soldate cu trei retururi și o karmă încărcată, mă culc devreme pe vechea pernă cu care am ajuns ca doi străini.
Mâine e o nouă zi. Cu soare și fără dureri de cap, dacă nu cer prea mult. Pe mâine seară, deci.
========================
De când m-am apucat să scriu aici, mereu a fost un factor declanșator pentru articol. O întâmplare, o trăire, un gând, un sau o ceva, indiferent de sex, culoare sau orientare.
De data asta am sa fac un experiment. Am să scriu înainte să se întâmple și am să vin zilnic (sper) cu update-uri. E adevărat că nu mă aventurez pe teren virgin, am mai făcut asta, doar că de data asta am să documentez tărășenia. Pentru cine e curios, pentru cine vrea să încerce sau pentru mine din viitor când m-oi uita în urmă cu nostalgie.
De mâine începe Postul Paștelui și deși nu sunt cea mai religioasă persoană pe care o cunosc, de niște ani îl țin. Și fie vorba între noi, nu e așa greu să fii vegan în zilele noastre. La Auchan ai un raion întreg de alegeri, așa că ai de unde, ai cu ce, doar să vrei.
Și dacă tot începe postul, care e pus la fix la început de primăvară, când viața se trezește la viață, e un prilej perfect, cu tot pleonasmul de care dispun, să îi ușurez corpului treaba. Și un test de voință pe care îl recomand oricui. Ia vezi, poți trăi sau nu fără pulpițele alea?
Iubitorii de cărniță să nu mi-o ia în nume de rău. E ca o zi fără țigară pentru fumători, o zi fără telefon pentru adolescenți, o zi pe jos pentru șoferi… Ia vezi, se poate? Reziști?
Sunt convins că nu v-am convins. Nici nu e intenția mea să o fac. Chestia asta vine din interior sau nu vine deloc.
Să revenim la experiment. Postul e post, nu e vreo provocare pentru mine. De mâine încep câteva zile de post negru. Adică doar apă. Nici asta nu e provocarea, că am mai făcut-o. Provocarea pe care mi-o dau mie însumi, pe mine, mă, m, este să scriu zilnic cum a fost. Fără filozofii sau gânduri pe alături. Să scriu Verdana pe alb care sunt trăirile mele din săptămâna care mijește să înceapă.
Asta e un fel de ultima noapte de dragoste culinară, întâia noapte de război cu poftele. Cum m-am pregătit? Cel mai nefericit posibil, am băgat în mine tot ce e pe cale să expire din frigider că iubesc risipa ca trompetistul lămâia, ca să mă exprim tot culinar.
Așa că, dragii mei, urați-mi noroc în întreprindere și dacă aveți întrebări, sugestii, reclamații, îmbărbătări (apropo, nu prea e mai politically correct, așa că puteți avea și înfemeieri la adresa mea), ironii sau alte alea, nu vă sfiiți să mi le spuneți. Dacă n-o zice nimeni nimic, intru cu vreun cont fake să centrez și să dau cu capul ca să nu pară că sunt irelevant.
Acestea fiind spuse, let the hunger games begin
👍
Noroc!