Mă mănâncă de ceva vreme să scriu despre pisici, și ce alt moment mai prielnic ar putea fi, când azi sărbătorim o zi de maxim interes la nivel planetar: Ziua Pisicii.
Copleșit de importanța evenimentului, vreau să aduc prin prezenta un pios omagiu patrupedului blănos, fără de care viața multora nu ar avea niciun sens.
Înainte de a mă cataloga drept reprobabil, o să pun puțin caterinca pe pauză și am să precizez că respectul pentru animale m-a făcut să nu mai consum carne de… nici nu mai știu câți ani. Iubesc și respect în egală măsura toate animalele indiferent de culoare, număr picioare, cioc sau orientare sexuală.
Și încep cu o întrebare. Retorică. Este oare un gest ipocrit să plângi de mila pisicuțelor care, în lipsa câinilor, s-au înmulțit ca iepurii, după ce la prânz ai “servit” o ciorbiță de pui a la grec? Să acuzi că unii nu se poartă frumos cu pisicile după cotletul de berbecuț de la cină? Am mai spus, faptul că au diminutive nu face consumul de cadavre de animale sacrificate mai ușor digerabil.
Adică în secolul ăsta al toleranței, echitații, egalității de șanse, cu ce a greșit puiul ăla că nu are blană? Sau porcul ăla că s-a născut cu rât în loc de botic scumpic? Vaca aia care deși are 4 piciorușe, are copite în loc de gheruțe?
Vorbim că femeile ar trebui să fie mai egale decât bărbații, că fiziologia e chestie de preferința, că toate culorile au aceeași importanță. Dar la animale nu se aplică. Pentru că unele animale au avut ghinion să se nască cu o anume culoare a pielii, cu o cărnița bună de papa care le face să nu aibă niciun drept. În schimb, să dea dracu să te porți urât cu un animal născut cu privilegii că asmute opinia publică poliția animalelor asupra ta. Care da, e valabilă doar pentru unele animale. Restul șnițel.
În toată ipocrizia asta, hai să revenim la pisici, ca stindard al animalului privilegiat. Nu știu unul care să cunoască o mai mare simpatie din partea rasei umane. Am văzut un serial pe Netflix pe care îl recomand. Love, Death + Robots. Într-un episod, rasa umană e înlocuită de pisici. E funny. Dar dacă un extraterestru ar veni aici pe bune, ar fi tentat să creadă că oamenii sunt sclavii pisicilor. Le dăm de mâncare, le oferim adăpost, le curățăm caca și pipi, le spălăm, le periem, le mângâiem, le lăsam să ne zgârie că e așa drăguț când o fac… Și sunt și mai inteligente decât oamenii pentru că înțeleg la fel de bine toate limbile pământului. De exemplu, în concediu acum, oameni de mai multe naționalități vorbeau cu aceleași pisici, fiecare pe limba lui, iar pisicile răspundeau în toate limbile. Dacă nici asta nu e rasă superioară, să moară arienii de ciudă…
În societatea androgină spre care ne îndreptăm, pisicile vor juca un rol decisiv. Suntem din ce în ce mai singuri, contactul uman va fi din ce în ce mai redus, iar noi ne vom găsi alinarea, nu doar la bătrânețe, nu doar după eșecul relațiilor, în lăbuțele pisicilor, care vor fi din ce în ce mai multe. Pisici. Și implicit lăbuțe.
Credeam că înmulțirea exponențială a pisicilor din proximitatea mea are legătură cu exterminarea câinilor de pe străzi. Dar m-am întors proaspăt din Turcia unde pisicile sunt aproape mai multe ca în pepiniera de la noi de la bloc. Și in Grecia la fel. Nu știu dacă e doar o chestie balcanică alături de manele, mici și dansul din buric, dar cu siguranță fenomenul pisicesc nu este unul izolat ci unul multinațional dacă nu mondial.
Așa că ușor ușor, de la comuna primitivă, matriarhat și patriarhat, apune era globalizării și întrezărim deja mugurii unei noi orânduiri. Bine am intrat în pisicarhat.
To all the pussies out there… permiteți-mi în încheiere să adresez un sincer și călduros miau tuturor sărbătoritelor zilei!