Senna

senna

Nu-mi place să mă uit la filmele cărora le știu finalul. Mai ales dacă este unul tragic. Cred că dacă tot nu au cum să mă surprindă, măcar să nu-mi strice dispoziția. Azi am făcut o excepție. Cu largul concurs al vremii tomnatice mi-am luat inima în dinți să văd un film/documentar pe care îl evit de ceva vreme. Senna. Ayrton Senna.

Știam eu de ce evit să-l văd. Era evident că o să mă încarce pentru toată ziua. Încă mai am un nod în gât deși l-am văzut dimineață. M-a pus pe gânduri și m-a băgat în ședință.

Ați auzit de fatalitate? Piesa aia care i-a atins creierul dacă nimerea 15 cm mai sus sau mai jos, Senna ieșea din mașină pe picioarele lui. Corpul nu a avut nicio vânătaie. Mai bizar este că un pilot austriac a murit în calificări în aceeași cursă. Și mai bizar este că de atunci au trecut 20 de ani și niciun alt pilot de Formula 1 nu a mai murit pe circuit. Să-l numim destin? Cât de stăpâni suntem pe viața noastră? Suntem noi oare cei care decidem pentru noi? Este viața doar un șir de întâmplări izolate iar noi suntem la voia întâmplării?

A doua idee cu care am rămas după film. Toți te susțin cât ești pe cale să devii campion. După care toți te critică și vor ca altul să-ți ia locul. E plictisitor să ai același campion. Dacă are pâine, lumea vrea circ.

O altă idee care ar merita un articol separat este robotizarea ființei umane. Azi puțini se mai uită la Formula 1. De ce? Pentru că piloții mai contează prea puțin. Pentru că oamenii simt lipsa de suflet a bolizilor. Automatizarea și tehnologizarea excesivă au omorât spectacolul, au omorât emoția. Este valabil pentru orice, dar mai ales în sport. Baschet-ul american pentru care mă trezeam noaptea să văd All Star Games sau îmi programam video-ul să-mi înregistreze meciurile mi-au devenit total indiferente. În tenis, chiar dacă nu i-am prins pe Năstase și Mcenroe în activitate, azi n-ar fi făcut nicio brânză. Azi e totul numai viteză și tehnologie. Nu e loc de artificii. Nici Pele n-ar fi făcut față fotbalului modern, nici Nadia gimnasticii. Poate mă înșel, dar tocmai mi-am dat seama de ce urâsc roboții imaginari, care îl fascinează pe fi-miu.

Și mi-am mai dat seama, pentru a n-a oară, că prețuim un lucru doar după ce nu mai e. Paradoxal, apropierea ne depărtează iar depărtarea ne dă profunzime. Sau poate că face parte din limitările ființei umane de a nu putea evalua corect ceva ce nu a ajuns la final. Oameni, relații, decizii, acțiuni. Pe moment le luăm de bune și credem că ni se cuvin. Abia după ce trec ne dăm seama cât de valoroși sau valoroase au fost pentru noi.

Aș vrea să nu închei amar. Nu vreau vă servesc arhi-clișeul „Carpe Diem” pentru că pentru prietenii mei români, nu e sustenabil. Poți trăi clipa câteva clipe, după care ai niște facturi de plătit. Dar putem să-i tratăm mai cald pe cei pe care îi iubim, în orice clipă pentru că, după cum spuneam la început, nu stă în puterea noastră să știm când vom rămâne doar urme de cauciucuri pe traseu.

Dacă v-a mișcat, mișcați și voi
Un comentariu Adaugă-l pe al tău

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.