Povestire cu bătrâni, sport și regrete

Nici nu știu cum să încep. Nu vreau să scriu trist, pentru că nu despre asta e vorba. O să vă spun o poveste scurtă, care mie mi-a dat cep la butoiul cu melancolie. Deși nici despre melancolie nu este vorba. Se vede că n-am mai scris de mult, prea-mi aleg cuvintele.

Merg dimineața în parc. Aproape în fiecare dimineață. E un fel de băut de cafea, pentru neastâmpărații ca mine. Și cum fiecare loc are povestea lui prin oamenii care îl însuflețesc, la fel este și parcul. Printre crâmpeiele de povești care se petrec aici, o să v-o spun pe cea a unui bătrân.

Vine des. Face o eternitate de la intrarea în parc până la zona cu aparate de joacă pentru copii mari. Este foarte bătrân. Nu am fost niciodată bun la aproximarea vârstelor, dar după lipsa oricărei urme de cromatică a feței cred că are multișor peste 80.

Asta nu-l împiedică să facă un minim de mișcare, lucru care îl pleasează la capitolul ambiție deasupra multora dintre cei pe care am avut privilegiul să-i cunosc în viața asta. Bravo lui!

Azi, din cauza unei țevi darnice, terenul nostru de joacă a fost relativ inundat. Asta nu ne-a oprit să ne facem ritualul, nici pe cei mai sprinteni, nici pe bătrânelul de care v-am zis, care și azi a fost prezent la datorie. A încercat însă să nu se ude pe pantofi și a făcut o mișcare mai îndrăzneață decât îi permitea flexibilitatea.

Două secunde mai tărziu stătea agățat de să-i zic stepper, într-un echilibru indiferent. Ne-am repezit să-l salvăm și l-am pus pe picioare înainte să facă o nedorită baie. Ne mulțumește vizibil stânjenit și ne spune că „și el a fost sportiv” și nu se aștepta să nu poată face mișcarea aia mai sprintenă.

Până aici povestea are chiar un aer hazliu. Filmată, poate avea potențial de ha ha. Dar eu, figurant din scurt metrajul ăsta, am găsit un bun prilej de a-l încuraja pe eroul prinicpal care nu părea prea distrat de pățania lui.

„Să știți că vă apreciez mult. Vă văd des pe aici și vreau să vă felicit. Mi-aș dori să pot ajunge la vârsta dumneavoastră, în formă așa de ividiat și cu voința dumneavoastră” am încercat eu să-l consolez. La care bătrânul mi-a răspuns:

„Așa e la final. Mă credeam veșnic și uite ce-am ajuns. Credeam că pot face orice și acum abia mai pot să respir”. M-a rupt. M-a pus pe gânduri și acolo m-a lăsat. Are dreptate. Ne credem veșnici și chiar dacă știm că ne vom termina o dată, proiectăm bătrânețea într-un viitor atât de îndepărtat…

„Așa e la final”. Mă urmăresc vorbele lui. Aveau mult regret în ele. Nu am putut să mai continui conversația. Nu știu dacă i-aș fi făcut mai mult rău lui sau mie, dar am tăcut. Mi-au trecut prin fața ochilor toate amintirile. Brusc. Surpriza unui astfel de moment e că-ți poți derula într-o clipă toată viața de până acum. Când a trecut timpul?

„Așa e la final”. Cum ne vedem azi veșnici? Și cum ne poate da în fiecare clipă viața cu veșnicia peste bot.

Hai că nu o mai lungesc. Dacă ai ajuns până aici vreau să te oprești o clipă din citit. Închide ochii și oprește-ți puțin goana minții. Chiar fă-o!

Acum că i-ai deschis, fii recunoscător pentru clipa asta. Dacă încă respiri, nu ești la final. Bucură-te de clipa asta și vorba Bătrânului meu înțelept, „tăticule, mai dă-le dracu de păcate”.

Hai, trăiește-ți viața ca la final să aibă ea regrete, nu tu. Eu vorbesc… 🙂

Dacă v-a mișcat, mișcați și voi

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.