Cum m-am simțit ca voluntar la Euro 2020.

Am tot evitat să ating subiectul pentru că de o parte a fost o experiență interesantă dar ce s-a întâmplat în seara asta m-a făcut să „rup tăcerea”. O să încerc să prezint firul evenimentelor cât mai reportericesc, evident cu briz brizurile de rigoare.

Bănuiesc că va fi un articol lunguț cu și despre oameni și fotbal, pe care ziceam că-l scriu fluviu, încercând ca imaginea din capul meu să fie cât mai apropiată de cea pe care intenționez să o descriu.

Să începem cu începutul. De ce voluntar? De ce fotbal, de ce Euro?

#casafiebine Am mai participat ici colo la evenimente de voluntariat, am mai plantat un pomișor, a mai strâns o hârtiuță și faptul că faci un bine te face să te simți bine. Așa că, în 2019, când România urma să se numere printre fericitele gazde ale unui eveniment măreț, când echipa României avea încă șanse să joace acasă la Euro, când am aflat că pot fi voluntar, nu puteam rata șansa unei experiențe pe care o speram a fi unică. Nu m-am înșelat. A fost unică într-adevăr.

Am aplicat, am dat un scurt interviu în care un tip căruia dacă mă grăbeam puțin îi puteam fi bunic m-a pus să optez pentru rolul pe care urma să-l am la Euro. Erau multe. N-am înțeles cu ce se mănâncă. Dar nici el. Așa că am bifat la inspirație, cam cum faci cu un test grilă când nu ai învățat materia. Poate iese bine.

Am fost selectat și urma să aflu ce am de făcut, doar că între timp ne-a lovit pandemia și fotbalul devenise brusc ultima mea problemă.

În 2021 din fericire lucrurile s-au mai scuturat puțin, așa că amânatul Euro a redevenit posibil și, odată cu el, a revenit și șansa experienței pe care o căutam. Mai puțin partea cu România în teren. N-am fost capabili, așa că am rămas doar spectatori la fotbalul mare, cum cred că vom rămâne mult și bine.

Cu visul meu oarecum știrbit, mă bucur totuși că pot pune umărul la organizarea mărețului eveniment. Primul pas. Festivitatea de prezentare a evenimentului, organizată online urmată de întâlnirea, tot online, a echipei din care urma să fac parte. Puțin haos, dar na, așa e în online.

A urmat apoi ridicarea acreditării și a echipamentului. Merg la Arena Națională care e fix în partea cealaltă a Bucureștiului, adică la peste 10km distanță. Pentru București, 10km înseamnă o eternitate. Ajung, împreună cu alți voluntari, intrăm, „dar cum ați intrat pe aici?”. Pe ușă, na. Păi ați intrat pe la ieșire. Evident niciun semn că doar nu eram toți idioți.

Dau să-mi ridic acreditarea, pe care dacă o pierzi plătești 150 de euro. Ce? Da, 150 euro (parcă), în condițiile în care voluntariatul e benevol, adică nu primești niciun ban, Captain Obvious. Mă rog, trecem peste. „A, ne cerem scuze, e greșită o cifră în CNP”. Ăla completat de ei. „Aveți de așteptat 2 ore, știți cum e la UEFA, trebuie să trimitem la ei”. Nu, nu știu cum e la UEFA dar nici 2 ore pentru greșeala voastră nu stau. Revin a doua zi. „Ne cerem scuze, aveți o mică problemă, aveți liniuță între cele două prenume. Va trebui să așteptați”. Dacă tot două ore am de așteptat, o să renunț elegant la unica șansă dar asta e. Am și eu limitele mele. Din fericire s-a rezolvat cratima în timp record așa că m-am acreditat cu succes.

Urmează trainingul unde teoretic trebuia să aflăm ce avem de făcut. Concret. Am stat vreo 3 ore, în care singurul lucru pe care a putut să ni-l comunice „șefa noastră”, o doamnă secretară școlară care păstorea zeci de voluntari, a fost că trebuie să „zâmbim pe sub mască”. Șocant, dar așa a fost. Nimic altceva. Doar ce nu avem voie. Nu avem voie să facem poze, sub nicio formă nu avem voie să intrăm la meci deși când ne-am înscris voluntari totul era posibil, dacă plouă aia e, că „până și ea urmează să stea în ploaie”. Da, până și alteța sa urma să-și expună cosițele acțiunii umede a ploii. Pentru că așa zisul training s-a petrecut sub egida ro-alert, vă rugăm nu ieșiți din case din cauză de urgie, perspectiva voluntariatului fără posibilitatea de adăpostire putea devenei brusc o realitate crudă. Din fericire vremea ne-a tratat cu blândețe și respect. Deci se poate!

Când am aflat ce avem de făcut? Cu 5 minute înainte să intrăm în tură. În condițiile în care au avut cel puțin 2 ani la dispoziție să organizeze evenimentul. Mă rog. Am terminat tura (am fost repartizat la intrarea pe stadion să validez bilete) și am întrebat dacă putem și noi totuși să intrăm la meci. Teoretic nu, practic vedem noi. Am intrat, am văzut până au venit alertați „șefii” că ce căutăm noi în interior. M-am simțit aproape ca un infractor. Pe timpul meu și pe muzica mea.

Mustrări pe grup, amenințări cu retrageri de acreditări și boi de la bicicletă. Ba chiar câțiva nelegiuiți supremi, care au îndrăznit să stea jos, chiar au fost exmatriculați. Să ne înțelegem, în afară de șefii șefilor supremi, toți șefuții ăștia tot voluntari erau. Doar că pe cine știe ce criterii, doar de UEFA cunoscute (zexe), au ajuns șefi peste lemingșii de noi.

Ați auzit de Stanford Prison Experiment? Eu l-am trăit. Unii ne-am luat in serios rolul de iobag și ceilalți de zapciu. „Se oferă cineva voluntar să facă x chestie sau îl numesc eu?”. Bine boss, pot să vă lustruiesc și pantofii? „Ia, gata, pe rând, ce vă înghesuiți, vreți să vă mai țin aici pe toți încă o oră?”. Nu, iluminăția ta, lasă-ne să te adulăm puțin apoi plecăm tiptil.

Nu vreai s-o mai lungesc. Cam așa au fost toate turele. Mai cu soare, mai cu ploaie, mai cu zâmbete, mai cu glume, mai cu ceri 2 ore o sticlă cu apă care uneori vine alteori nu, mai cu ucrainience frumoase, macedoneni gălăgioși și austrieci înalți. Nu am mai vrut să mai intru la meciuri deși unii au mai eludat vigilența șefilor. Nu de asta m-am înscris voluntar. Ci pentru a trăi o experiență mișto. Am mai zis și mă repet.

Nu am vrut să scriu despre asta, după cum spuneam la început. Pentru că au fost și părți pozitive. Am primit un echipament de calitate, am primit o mâncare decentă, am primit câteva cadouașe, am fost invitați la o petrecere privată cu Subcarpați și băuturi. Am aflat că unii din colegii mei veneau de departe pentru a-și îndeplini rolul. Am citit pe grup că pentru unii onoarea de a participa la eveniment e mai presus de orice neajunsuri. Am zis că oi fi eu un nerecunoscător răsfățat care n-a făcut armata la timp sau deloc și cu bune cu rele, le trec la experiențe și desprind din tot doar ce a fost drăguț. Cam cum ar trebui să procedezi în general în viață ca să nu ți-o umpli de frustrări și s-o păstrezi senină. Pentru că dacă dai la o parte sicopele organizatorice și lipsa de respect față de timpul nostru, a fost într-adevăr o exepriență one in a lifetime.

Ce m-a făcut însă să scriu acum, și cu asta promit să închei, a fost Supercupa României din seara asta. Primesc acum câteva zile un email prin care FRF și centrul de voluntariat își exprimau recunoștința pentru munca noastră și ne dădeau în dar un bilet de intrare la meciul din seara asta, CFR Cluj – U Craiova.

Întrucât aș fi preferat să nu merg cu singurelu’ la meci, întreb un prieten voluntar care am aflat că nu vine, dacă îmi poate da biletul lui să merg la meci cu fii-miu. Dau reply la email și-i întreb dacă pot face asta, oricum interesul pentru meciul ăsta fiind extrem de scăzut. Nu s-au obosit să-mi răspundă.

Nu primesc nici bilet, nici răspuns dar mă duc cu fii-miu oricum. Dacă îmi dau bilet și pentru fii-miu bine, dacă nu, îi cumpăr. Test Covid pentru el – 100lei, că na, așa e regula. Ajung acolo. Un grup de voluntari în fața porții. Ce se întâmplă? Păi trebuie să primiți biletele pe email. Nu am primit nimic. Nici eu, nici eu, nici eu… Stăteau toți ca mieii în speranța că vor primi un bilet de intrare.

N-am putut îndura umilința nici măcar o clipă așa că m-am dus frumos și am cumpărat bilete, am intrat și am văzut cel mai trist meci de fotbal din istoria recentă. Nu mi-a venit să cred că am participat la meciul vedetă dintre cele mai bune două echipe din fotbalul românesc, pe terenul pe care cu câteva zile înainte Franța și Elveția au făcut un spectacol magistral. Dar asta e altă poveste. Nostim este că la a doua repriză primesc mesaj de la prietenul meu voluntar, cel care s-a oferit să-mi dea bilet pentru fii-miu, că tocmai l-a primit pe email.

M-am uitat și eu pe email. Primisem și eu, mult după ce începuse meciul. Cam cât de penibil poate fi? Le-am răspuns elegant că se pot spăla cu el pe cap. Literalmente.

De aia am scris. Mult. Ca să mă descarc. Deci n-am fost eu nebun. Chiar a fost bătaie de joc. Păcat. Aveau toate șansele, toate materialele, toți banii și tot timpul să iasă o chestie de poveste. Au reușit doar povestea de față. De aia, cariera mea de voluntar va rămâne la nivel de plantat de pomișori, strâns de hârtiuțe și oriude pot face bine #casafiebine. Cu demnitate însă.

Dacă v-a mișcat, mișcați și voi
Un comentariu Adaugă-l pe al tău

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.