Gânduri din carantină

Iar n-am mai scris de când hăul. Dar ce-ar mai fi fost de spus? Mai există alt subiect de două luni încoace? Și da, recunosc, mi-a fost teamă. Teamă de ridicol, teamă de derizoriu, teamă că acum cuvintele sunt în plus. Este vremea în care cuvintele tac. Doar cifrele vorbesc. Reci, seci, pragmatice. Stăm cu ochii pe date, pe grafice, pe curbele alea abrupte.

Nu e vremea de poezii, nu are nimeni nevoie de filosofii deșarte. Vrem să ieșim cât mai repede din visul ăsta urât pe care nimeni cu mintea întreagă nu și-l putea dori. Prin ce scriu azi, din milioanele de gânduri care m-au bântuit, am să încerc să fiu undeva la jumătate, la căldurică. Să le pun pe rânduri doar pe alea echilibrate care dacă nu fac bine, măcar rău să nu facă. Sper!

M-am simțit ca o antenă, un releu, un paratrăsnet. O avalanșă de informații noi, de multe ori contradictorii, cărora trebuie să le dai un sens. Să găsești acel fin echilibru între a venit sfârșitul lumii și e doar o răceală, între nimic nu va mai fi ca înainte și teoria conspirației cu Bill Gates, antenele 5G și noua ordine mondială. Cu atât mai complicat într-o perioadă în care practic oricine are o părere, un punct de vedere, ceva de spus.

Astfel, din respect pentru cei care chiar au ceva cu adevărat de spus, din respect pentru cei care fac cu adevărat ceva pentru ceilalți și mai puțin pentru ei, și nu în ultimul rând din respect pentru mine cel care peste x ani n-ar trebui să se simtă jenat de ce am scris eu cel de azi, am să mă abțin de la orice povață, sfat sau concluzie. O să spun doar ce simt eu și atât. Nu vă îndemn la nimic. Nici măcar la spălat pe mâini.

Ce nu mi-a plăcut. Dincolo de durerea normală pe care o simte orice ființă în astfel de momente. Nu mi-a plăcut că a venit primăvara degeaba. Parcă soarele strălucește pentru nimeni, pomii au înflorit și nu-i admiră nimeni. Nu e vremea de așa ceva. Și când plouă, nu mai afectează pe nimeni. Eu și prietenii mei nu ne mai bucurăm de ploaie, ceilalți nu se mai plâng de ea. Nimeni nu mai bagă de seamă că a venit Luni, ziua mea favorită. Nimeni n-o mai înjură. Atâtea ocazii irosite de a înjura ziua de Luni…

Pe de altă parte mi-am dat seama iar că nu doar eu ci și tu și tu și celălalt nu suntem indispensabili. Nimeni nu e de neînlocuit. Vedeți, natura se descurcă de minune fără noi. Soarele strălucește, copacii înfloresc, plouă, vine Luni, dar toate astea vin oricum. Cu sau fără noi.

Și apropo, ați văzut că nu ne prea mai punem speranțele în Dumnezeu? Am devenit pragmatici, credem în cifre, acum iubim și respectăm medicii, că avem nevoie de ei. Și ne punem speranțele mai mult în știință decât în intervenția Divină. Evident că e mai plauzibil ca salvarea să vină de la un halat alb mai repede decât de la o Barbă Albă, dar cum rămâne cu președinții care își încep și încheie mandatele cu „Așa să ne ajute Dumnezeu”? Nu am auzit nicio referire la vreun ajutor divin solicitat de vreun înalt oficial.

Și nu mi-a plăcut, așa cum v-am spus la început, că totul a devenit poate prea real pentru realitatea mea. Prea rece, prea concret, prea multe reguli, prea multe cifre. Și cât de repede se poate transforma miracolul și magia vieții într-o statistică rece. Cât de repede poți deveni doar o amintire pentru cei apropiați și o cifră pentru restul.

Dar poate ce mi-a plăcut cel mai puțin a fost și este lipsa interacțiunii umane. Exact ce ne face să fim oameni, să ne oglindim în ceilalți. Astfel, ne pierdem unitatea de măsură, pentru că noi cei autentici suntem așa cum ne percepem prin ochii celorlalți. E un concept mai greu de digerat dar vă asigur că e unul cât se poate de profund, oricât de frivol ar părea.

Acum, ce-mi place. Că trebuie să găsești picături albe chiar și într-o mare de întuneric. Îmi place că entitatea asta care e atât insignifiantă și de mică că nici n-o vezi, a reușit să facă ce n-au reușit alții mult mai ostentativi. Să ne dea un reset. Să ne aducă cu picioarele pe pământ. Să ne arate ce este cu adevărat important. Să ne arate că nu suntem buricul lumii și nu ni se cuvine totul. Să ne arate că suntem niște răsfățați care putem trăi și fără aia și fără ailaltă. Ne-a arătat ce înseamnă cu adevărat indispensabil. Și unde ne e locul, pentru cei care au puterea să înțeleagă și să accepte asta.

Ar fi bine ca dușul ăsta rece prin care trece umanitatea să nu fie doar o apă de ploaie pentru mulți. Ce minunat ar fi dacă ne-am învăța cât mai mulți o lecție serioasă care să scoată din noi mai multă lumină decât noroi. Pentru că fără rău nu știi ce bine iar în absența întunericului nu ești conștient de lumină.

Cred și sper că umanitatea și-a luat deja porția de întuneric pe secolul ăsta. Hai, gata, am simțit răul! Promitem că de acum înainte o să știm să apreciem cu adevărat binele!

Cam atât pentru acum. Hai să fim sănătoși și să ne aglomerăm cu bine în curând!

Dacă v-a mișcat, mișcați și voi

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.