1 Decembrie, ziua patrioților de ocazie

Știți genul ăla de oameni care sunt patrioți de 1 Decembrie, darnici de Crăciun și pioși de Paște? Ăia care 364 de zile înjură România, dar o zi sunt “daci”. Ăia care își aduc aminte copiii din orfelinate doar de sărbători și în rest îi uită. Ăia care țin cu Simona doar la victorii și în rest o înjură. Ăia despre care vorbesc sunt mulți, poate prea mulți, dar eu cu siguranță nu mă număr printre ei.

Eu nu umblu cu treisuteșaizecișicincimi de măsură. Eu recunosc sportiv, și nu de ieri de azi, că mie nu-mi place România în nicio zi. Da, booo, huo trădătorule… Am ales să treacă ziua de maximă încărcătură patriotică, cu stegulețe, ii, tancuri și balade, ca să vă spun sincer pe unde mă aflu. Astfel, dacă sunteți ”daci” autentici, opriți-vă din citit. S-ar putea să mă înțelegeți greșit. Spre deloc.

 


 

Bun, presupunând că am rămas doar cu dacii curioși, să continuăm în ritm de fanfară.

În primul rând vreau să nu credeți că iau dacii peste picior. Am tot respectul pentru ei și pentru ce au reprezentat. Din ce am citit, au fost foarte departe de dacii cu ghilimele de azi.

În al doilea rând, haideți să vedem ce înseamnă de fapt România, cea căreia ieri i-am urat la mulți ani: Geografic, e o bucată din glob, cu forme de relief diverse, unde stră-stră-stră ai noștri și-au instalat taberele. Nu contează de unde au plecat, important e că s-au oprit. Administrativ, e o țară cu niște conducători pe care cel puțin în ultima vreme noi i-am ales, dar îi înjurăm dintotdeauna. Lingvistic suntem un grup de vorbitori ai aceluiași grai, (pe) care îl măcelărim zilnic cum ne pricepem mai bine. În fine, nu vă mai țin în suspans, România suntem de fapt noi, cu trecutul zbuciumat, prezentul ambiguu și viitorul incert.

Deci, când o înjurăm sau o iubim, ne înjurăm sau ne iubim tot pe noi, că fără noi, România ar fi doar o bucată din glob, cu forme de relief diverse, unde nu s-a oprit nimeni niciodată.

Și, ca să ies din șabloanele în trend, nici n-am să ne elogiez trecutul, nici n-am să ne blamez prezentul, nici n-am să ne plâng viitorul. O să fiu un egoist neaoș și o să vorbesc strict despre mine, ce nu-mi place mie și de ce simt că nu mă asortez cu România.

Și o să mă raportez la câțiva factori diferențiatori ai unei nații, dincolo de bucata aia din glob, cu forme de relief diverse, unde cineva s-a oprit odată demult. Ce definește o nație, dincolo de ideile alea înălțătoare despre care discută doar cei aleși?

Mâncarea tradițională

Numiți-mă simandicos, dar nici pe vremea când mă înfruptam din carne nu eram deloc împăcat cu bucatele gătite în special de sărbători. Când venea tăiatul porcului, un buchet de sentimente mă lovea și niciunul nu era tocmai pozitiv: milă, teamă, greață sunt doar câteva. Pentru că, în afară de mușchiulețul ăla fără niciun firicel de grăsime, nicio altă porcărie nu-mi era digerabilă: caltaboși, lebăr, piftie, ciolan… Și nici drobul sau mielul de Paște. Și nici șaorma tradițională de acum. Pentru că nu-mi place.

Muzica tradițională

Mă refer la aia de care am fugit ca de muzica populară. N-am jucat, n-am horit, n-am fredonat. Sau, când m-am împleticit pe la vreo nuntă, am făcut-o ca să nu par arianul ăla cu nasul pe sus. În rest, de bună voie, nici măcar singur în lift nu îngân o Irina Login. Pentru că nu-mi place.

Portul tradițional

Aici recunosc că ia, și aia adevărată de atunci și asta chinezească de acum, e interesantă de privit, dar de purtat, ultima oară să fi fost la serbarea din grupa mijlocie. Cât despre restul portului, ițari, opinci, broboade, pușca și cureaua lată, probabil le-aș purta doar la un eveniment privat alături de Robocop și Omul Gușter sau dacă supraviețuirea mea ar depinde de asta. Altfel, n-aș purta nimic tradițional. Pentru că nu-mi place.

Sportul tradițional

Se numește oină și cred că l-am ales după ce toate celelalte sporturi au fost deja revendicate. Sau poate că am fost pragmatici. La un sport în care adversarii nu cunosc regulile, avem și noi o șansă. Aș putea porni tunurile de folclor urban, gen doar Chuck Norris știe să iasă din off-side la oină sau ce-a fost mai întâi, oina sau găina sau că sonda americană i-a găsit pe marțieni jucând oină și scuipând semințe imponderabile. Dar mă opresc aici din hatereală. Pentru că nu-mi place.

Alți vectori tradiționali mi-e greu să identific, plus că am scris destul. Cum să fac încheierea ca să nu fiu huiduit la următorul centenar? Păi nu vin sărbătorile, când suntem cu toții mai buni, suntem darnici, iertăm, ne aducem aminte de copiii de la orfelinat…

La mulți ani bucatei din glob, cu forme de relief diverse, unde toată lumea are ceva de comentat dar foarte puțin de spus!

Dacă v-a mișcat, mișcați și voi

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.