Ce să nu îi spui unui copil de 8 ani

Alaltăieri l-am dojenit pe fii-miu, pentru ca, doar câteva minute mai târziu, să-mi pară zdravăn de rău. Așa că am să vă povestesc pățania și poate așa, undeva, o să aprind un beculeț și un alt copil o să scape de o mustrare gratuită și nemeritată. Scriu pentru o cauză nobilă.

Dar mai întâi contextul, ca să îmi acord și mie câteva circumstanțe, să nu par obtuzul absolut. Cu siguranță, părinții copilașilor de școală primară au auzit, și dacă sunt părinți de băieței probabil sunt deja exasperați, de așa zisa figură de dans cu nume de ață dentară. Îi zice floss și se execută prin bălăngăneală stânga-dreapta cu fundul și mâinile în direcții opuse.

La început pare funny dar, ca orice chestie repetată frenetic de toată generația de puștiulici, îți declanșează reacții pe sistem nervos, mai ales când rolul lui hopa mitică e jucat de fii-tu. Din nou, poate problema e la mine, dar niciodată nu mi-a plăcut ca eu sau fii-miu să mergem cu turma. N-am nimic împotriva ciobanilor, dar rolul de mioară mă înfioară.

Mai mult, participând în ultima vreme la mai multe petreceri de copii decât voi în toată viața probabil, am avut parte de floss masiv. Nu există grupuleț, cu sau fără muzică, cu sau fără chef, cu sau fără orice, să nu o dea invariabil în floss. A devenit un tic al noii generații care sper să aibă curând soarta kendamei. Oare CRBL s-o mai juca?

În fine, cine n-are școlărel, n-are habar de bălăngăneala asta. Cum încă îi pot influența deciziile fără să-i îngrădesc alegerile, știu pe ce butoane să apăs ca să nu fie tras de curent, să stea și el departe de statutul de mioară. Astfel, în cazul ăsta, când vedem un individuleț atins de virusul floss, râdem copios iar fii-miu îl privește cu un aer superior.

Cam ăsta ar fi contextul. Cei cu odrasle cu vârsta critică, la care pot contacta virusul floss, fără perioadă de incubație, știu ce spun. Pe restul sper să nu-i fi plictisit prea tare dar întâmplarea de alaltăieri de aici începe.

Ajung pe terenul acoperit de la școală, unde Alex joacă fotbal. Îl prind în plină acțiune, alergând, driblând de ți-e mai mare dragul chiar și dacă nu (mai) ești tocmai un fan al sportului ăsta. Se termină meciul, vine victorios spre noi. Îl felicit, bravo tati, ai fost șmecher acolo pe teren. E tot numai transpirație și zâmbete. Când, mă lovește acceleratul în moalele capului. Mami zice: De ce n-ai fost atent Alex (până aici nimic ieșit din comun, așchia n-avea cum să sară departe de campionul neatenției) și ai făcut floss pe teren? (Booom, vorba promovată cu insistență de un coleg și prieten, asta mi-a învârtit cuțitul).

Cum, adică și tu Brutus? Facem mișto de flossărei și tu ești unul din ei? A căzut cerul pe mine. Și, fiind urmaș de dac, asta e chiar o chestie înfricoșătoare. A urmat o serie de dojeni marcă proprie, care s-a mai domolit după „of, și când am un meci bun sunt certat”. Eu nu-l cert des. Mai deloc. Pentru că n-am motive și nici nu le caut. Dar am și eu câteva păsărici, puține dar fixe. Una e asta cu floss-ul, care pentru mulți poate părea o tâmpenie. Și au dreptate.

L-am lăsat acasă după ce l-am botezat Flossex, ca să vedeți ce părinte denaturat sunt, și am plecat nervos spre un loc care îmi provoacă melancolie doar gândindu-mă la el. N-am să dezvolt subiectul că doare tare. Nervozitatea s-a risipit ca ceața dintr-o dimineață de vara, apoi, pe măsură ce mă apropiam de casă, rațiunea a început să se dezmeticească. De ce l-am certat? Pentru un amărât de dans? Pentru că a făcut ce fac și alții ca să se poată integra ma bine? Pentru o bălăngăneală nevinovată? Ce ciudat sunt. Nu merită asta din partea mea. Abia aștept să ajung acasă să-mi cer iertare.

Ajung acasă unde nu apuc să-mi cer iertare pentru că Alex ne-a făcut o surpriză fără ghilimele la școală și acum e momentul să ne-o arate. Deja eram cu musca pe căciulă, vine bonus și o surpriză să mă bage și mai în pământ, ca Greuceanu pe zmeu. Momenan sunt până la genunchi. Ne-a făcut o scrisoare, frumos colorată, decupată, muncită. Sunt în pământ până la brâu. O citesc. Nu vă zic tot, doar atât. „Fără voi nu eram ce sunt acum”.

Festivalul emoțiilor. Și acum am un nod în gât. Tot până la gât am intrat și în pământ. Dar inima? Inima s-a deschis mare cât un dovleac, vorba lui Tata, și acum zburdă pe câmpiile alea de pe care s-a ridicat ceața. Ce copil am! Ce norocos sunt! Cât de tare e să fii tati lui Alex! Și ca să mi-o dea la temelie și să-mi crească inima și mai tare, după ce mi-am cerut zilioanele de scuze de rigoare mi-a zis: „Nu-i nimic tati, am meritat să mă cerți”. Cu asta mi-a dat knockout. Cum și eu știu să îi apăs pe butoane, și el mi-a dat un reset de nu m-am văzut.

Morala? E la îndemână. Se zice că valoarea unui om se vede din cât de umil e cu cei de sus el și cât de scârbos e cu cei de jos. Nu se zice chiar așa dar am romanțat-o eu. Și tot eu zic că cel mai bine și mai bine cunoști un om după cum se poartă cu copilul lui. Și la capitolul ăsta mă simt cu sufletul împăcat, chiar dacă mai dau și eu cu bâta în baltă câteodată.

Așa că, dragi părinți, luați seama la pățania mea. Dacă puteți evita bâtele și bălțile, faceți-o. Dacă nu, aveți puterea să recunoașteți că ați greșit, dregeți busuiocul cât e cald. Copiii nu sunt pușculița frustrărilor voastre. Nu lăsați să se adune bâtele, bălțile…

Dacă ți-a plăcut, dă și altora de veste
  •  
  • 70
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  • 70
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
2 comentarii Adaugă-l pe al tău

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.