Cum ați petrecut de cutremurul ăsta?

Încă îmi bate inima. Asta e bine, doar că îmi bate mai repede decât de obicei. Dacă tot nu mai pot să adorm, măcar să scriu reportericește: Cum m-am simțit de cutremur.

Aseară am picat lat. O fi de la răceală, că mare brânză n-am făcut ieri. Am zis că mă uit la un film, oha, am adormit înainte să pun capul pe pernă. În sufragerie, sau mă rog, living, pentru cititorii cu ani de fabricație mai buni. Și dacă tot am zis că raportez jurnalistic, acum intră de minune expresia aia fără sens: „Nimic nu părea să prevestească ce va urma”. Normal, nu prevestește nimeni, nimic, niciodată. Nici măcar sistemul de alertă de la ISU. Ok, am fost tendențios, mai bine că n-a prevestit, că altfel chiar se lăsa cu victime pe scări. Probabil.

Acum când scriu e 3.18. Fix peste 20 de minute urmează un cutremur cu magnitudinea 5.8 în zona Vrancea. Asta da prevestire! Dau și orele înapoi pentru o prevestire d-asta.

Deci, fix la 3.38 au început să se zguduie lucrurile. Am sărit ca ars. Ca la armată, direct în picioare. Biroul din fața patului are un corp suspendat pe încredere, adică simplu așezat. Ăsta m-a trezit, pentru că trosnea ca mobila veche a bunicii. Am zis că e groasă și am tulit-o în camera cealaltă să-i salvez pe Alex și Raluca.

Stupoare! Sforăiau neîntorși. Bă, sunt io nebun? Mă uit la lustră. Stană de piatră. Și e singura care ar putea furniza indicii. Restul casei e burdușit cu plafoniere. Mă întorc resemnat. O fi o altă fantasmagorie nocturnă de a mea. De ceva vreme mi se întâmplă frecvent.

Hai să mă duc la baie, dacă tot sunt huhurez la 3 dimineața. Îmi simt în continuare bluza cum tresaltă pe ritmul inimii. Când, aud pe cineva de deasupra făcând același lucru. Nu bluza ci apa la baie, am auzul fin dar nici chiar așa. Deci n-a fost alertă falsă. Care erau șansele pentru un simultan urinar la ora aia?

Revin în zona patului. Internetul, normal, cum de n-am făcut asta de prima oară. Site-uri de știri? Nimic. Google? Cutremur în Grecia alaltăieri. Infp…ceva, că tot din Google am ajuns la institutul lui Măgureanu, sau cum îl chema pe ăla responsabil cu securitatea pământului? Blocat. Facebook? Da! Deja curgeau glumițele că de, n-am trezit zgâlțâiți, dar acum avem sacii în căruță și putem arăta ce viteji am fost.

În sfârșit se încarcă și site-ul oficial al cutremurelor din România. 5.7 la 3.38. Confirmat de alte site-uri de pe afară. Câteva minute mai târziu a devenit 5.8. Până dimineața îl mai dau în sus sau în jos. Cine mai poate adormi să doarmă în continuare. Mie mi-a zburat. Și dacă tot mi-a zburat, am început să despic și eu firul în 5.8. Pe Richter. E un moment prielnic de introspecție. Ce am aflat?

Am aflat că n-a mai trebuit să sun pe nimeni. Acolo unde sunt acum, mama și tata nu sunt afectați de o bătaie de inimă a pământului. Altfel, aș fi constatat probabil că rețelele mobile au picat. Habar n-am dacă așa a fost, dar știu că e o modă să pice când chiar ai o urgență, mai ales când o mulțime de persoane au o urgență în același timp.

Am mai aflat cât de mici suntem. Cât de importantă credem că e viața noastră și cât de fragilă este ea de fapt. A fost 5.8, câteva cifre mai sus și poate eu nu mai puteam scrie sau tu nu mai puteai citi. Îți dai seama cât de norocoși suntem, cu fiecare bătaie de inimă în plus.

Am aflat că cel mai confortabilă viață, cel puțin aparent, o au cei care simt mai puțin. Cât de odihniți se vor trezi ei peste câteva ore, din nou jurnalistic „ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat”. Cam așa se întâmplă și cu majoritatea lucrurilor din viața ta, sau chiar cu ea însăși. Ca să se întâmple, trebuie să o simți.

Cam asta a fost experiența mea din cea mai lungă noapte. La propriu. Am încercat să scriu așezat, undeva între panica celor care au trăit o grozăvie apocaliptică și glumițele ușor deplasate ale celor care, văzându-și boii acasă, agită bățul prin gard, în curtea naturii.

Tu, ce ai simțit?

Dacă ți-a plăcut, dă și altora de veste
  •  
  • 40
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  • 40
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Un comentariu Adaugă-l pe al tău
  1. De cand m-am nascut tot intr-un cutremur o duc. Incepand cu cel din 1940 pe care nu mi-l aduc aminte, eu avand pe atunci doar 10 luni, intotdeauna mi-a fost o frica colosala. Mai ales la cel din ’77 cand stateam la etajul 6. Cutremurul din ’77 a fost de altfel cauza pentru care m-am mutat prin schimb de locuinta de la un bloc cu 10 etaje la unul cu 4 etaje si fara lift. Atunci stateam la etajul 6, acum stau la etajul 2. As vrea sa spun ca treptat m-am cam obisnuit cu aceste cutremure de Vrancea, de aceea azinoapte cand l-am simtit ca pe un leganat cam violent ! (eram in pat si asteptam de o jumatate de ora sa adorm), dupa ce am constatat ca Ligia doarme bustean mi-am vazut mai departe de treburile mele, adica de efortul de a tine ochii inchisi si de a adormi. A fost asa ca si cand mergeam pe un trotuar, m-am intalnit cu un vecin, -Buna ziua vecine!, -Buna ziua vecine! si fiecare a trecut mai departe cu gandurile si treburile lui. Dimineata am aflat de la sotie, care se trezise inaintea mea, ca a fost de 5,8 Richter. Bine ca n-a fost mai mare ! De cand m-am mutat la etajul 2 nu mai mi-e frica de cutremure. Iar Razvan, fiul meu sta cu familia lui la ultimul etaj, adica la 4, intr-un bloc vecin. N-am auzit pana acum ca vreun bloc de 4 etaje sa fi cazut decat prin Liban, Siria, Irak, etc. unde constructorii ori nu se pricep sa faca blocuri ori sunt zgarciti cu cimentul. M-am gandit in schimb la cei care locuiesc in cladiri cu bulina rosie sau chiar in cele asa zis consolidate. Cum si-or fi petrecut noaptea? Ce ganduri sinistre or fi avand ? Dar primarii de sectoare si-or fi adus aminte de ei si de consolidarile pe care nu le-au facut nici dupa 41 de ani de la cel din ’77 ?

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.