prima-luna-goala

Prima lună plină goală

S-a dus o lună de când s-a dus. De-a lungul timpului, au fost multe momente, mai mult sau mai foarte puțin fericite, care m-au făcut să-mi împart viața în două. Înainte și după. Dar niciunul din ele n-a fost mai categoric, niciodată nu am simțit atât de profund prăpastia dintre cele două lumi. Cea dinainte și cea de după. Acum sunt suspendat între ele, o parte din mine a rămas acolo, o altă parte știe că trebuie să continue.

După ce un bandaj de timp s-a așezat peste rana deschisă, după ce pilotul automat s-a dezactivat de la sine, m-au inundat amintirile, singurele pe care nu mi le va putea răpi nimeni niciodată. Atunci când sunt doar eu cu mine, le las să mă mângâie. La început m-au durut, am fugit de ele, acum îmi pansează sufletul șchiop.

Mi-am adus aminte de mărunțișuri cărora abia acum le dau valoare. Pentru că ultima dată când am fost la film, am sunat-o pe Mama să-i povestesc. Ultima oară când a fost lună plină, Mama m-a sunat să mă uit pe cer. Ultima oară când am avut sufletul greu, am sunat-o pe Mama să mă descarc. Ultima…

De acum însă, ultima oară cu, trebuie să se transforme în prima oară fără. Primele luminițe de sărbători fără Ea, primul Crăciun fără cozonaci cu nucă, primul revelion fără salată de fructe, prima răceală fără „îți face mama un ceai?”. Prima…

Și iată-mă suspendat între nostalgia ultimei și golicunea primei. Nodul în gât care nu se lasă dus, bolovanul de pe suflet care devine o parte din mine. Încerc să-mi fac de lucru, să trec peste, să mă comport de parcă aș fi întreg. Doar că, în sinea mea, știu că nu voi mai fi niciodată întreg. Poate doar după ce voi preda la rândul meu ștafeta balansului între cele două lumi, lucru pe care acum mi-l doresc cât mai târziu.

E început de an și vremea de bilanț. Cu siguranță, mie nu-mi poate aduce 2018 ce mi-a luat 2017. De fapt e un miraj. Anul nu ia nimic, nu-ți aduce nimic, nu e bun sau rău. Anul e doar un număr, o convenție. O unealtă pe care mintea noastră o folosește pentru a pune etichete. Pentru a felia realitatea și a o înmagazina în sertarele ei, pe care în scurt timp se așterne praful. Deci nu anii sunt vinovați pentru bolovanii din sufletele noastre cum n-au niciun merit pentru zâmbetele, bucuriile și razele noastre de soare. Lăsați anii în pace!

Și apropo de timp, am fugit mereu de lucrurile cu bătaie lungă, cu potențial de „adânci bătrâneți”. Aveam impresia că timpul e un sac fără fund iar ideea de a-l încorseta, mi-a fost mereu străină. Până acum. Până acum când văd că „pentru totdeauna” nu e chiar atât de departe. „Pentru totdeauna” se poate încheia în orice clipă. Nimic nu este pentru totdeauna, nimic nu rămâne pentru totdeauna. Poate doar lucrurile care contează cu adevărat, cele pe care nu le poți atinge decât cu sufletul.

Aș vrea să nu închei trist. Ei nu-i place să mă vadă așa, îi place să fiu fericit. Doar că, momentan, îmi țin cu greu echilibrul între cele două lumi. Construiesc un pod peste prăpastia creată, pentru a trăi în viitor dar și pentru a mă putea întoarce la sertarele cu amintiri, pe care nu voi lăsa să se aștearnă praful. Niciodată!

Lasă un răspuns