Desenele animate: bune sau rele?

desenele-animate-bune-sau-rele

Desenele animate au născut mereu controverse. E bine să lăsăm odraslele să se uite la ele au ba? Pe partea pozitivă, dezvoltă imaginația, învață chestii noi, dezvoltă vocabularul, le ocupă timpul în care ar putea să sară fără întrerupere pe canapea, au subiecte comune cu alți prichindei, nu știu, mai ziceți voi. Pe partea cealaltă, strică ochii, încurajează violența, deformează realitatea, promovează sedentarismul, învață tot felul de prositioare… și aici lista rămâne deschisă.

Poziția mea este oarecum echilibrată, îmi place să cred, adică nu sunt nici părinte taliban care să interzic cu desăvârșire sau extremist fără televizor în casă că până la urmă nu trăim pe o insulă pustie așa că puradelul va da ochii cu televizorul mai devreme sau mai târziu. Nici în partea cealaltă nu mă plasez, nu-l las să stea toată ziua cu nasul în tv doar ca să mă lase în pace să-mi văd de ale mele. Deci, nici așa nici așa. Moderația e cheia, și fii-miu a înțeles-o și a acceptat-o.

Că desenele sunt rele sau bune, vă las pe voi să decideți. Probabil și aici calea de mijloc e cea mai curată. Dar vreau să vă povestesc impactul desenelor asupra lui fii-miu, așa cum nu gândeam că ar fi posibil.

Deci, azi dimineață mi-s fost retras titlul „tăticul responsabil al anului”. Am prea mare încredere în fii-miu și asta era să mă coste mai mult decât titlul. Procedura de îmbarcare în mașină a cunoscut evoluții firești de-a lungul vremii. Astfel, la început, piu-piu, deschid ușa din spate, urc bebelu în scaun, pun centura, închid ușa, după care intru eu și vrum-vrum. Apoi, piu-piu, deschid ușa, se urcă kinderul singur, pun centura, închid ușa și vrum-vrum. După, piu-piu, deschid ușa și se ocupă puștiul de tot, iar eu vrum-vrum. Apoi, piu-piu și tinerelul le face pe toate înainte ca eu să vrum-vrum.

Din păcate, între timp mi s-a bulit piu-piul, așa că deschid mașina ca Lada din studenție, cu cheia în ușă. Astfel că și procedura de îmbarcare a trebuit să se adapteze condițiilor de mediu. Adică fiecare cu ușa lui, eu cu cheie ca pe vremea dacilor, fii-miu cu ghiozdănel hop pe scăunel.

Fix așa a fost și azi, doar că minunăția lui s-a sucit în ultimul moment. Nu i-a mai convenit ușa din dreapta și a fugit la aia din stânga. Când ocolea mașina prin spate (pe deasupra bordurii totuși, că altfel săream) trece pe lângă el o mașină. Ok, la cald m-am panicat puțin. La rece, chestia nu a fost atât de periculoasă. Mai degrabă a avut un risc potențial, un câine e mult mai imprevizibil și mai puțin vizibil decât un copil, și totuși pe străduța noastră n-a fost lovit niciunul.

În fine, am dramatizat efectele și după ce l-am muștruluit cu autoritate părintească, îi zic:

– Alex, îți dai seama ce putea să se întâmple dacă dădea mașina peste tine?
– Ce tati, să mă turtească?

Cum să reacționezi la așa ceva? M-a dezarmat. S-a dus în mă-sa autoritatea mea, de-abia îmi puteam stăpâni hohotele de râs. Și uite cum ajung într-o clipă, de la agonie la extaz. E mișto să fii tătic, chiar și iresponsabil pe alocuri.

Iar faza cu turtitul, n-are de unde să fie din altă parte decât de la desene. Așa că o să închei enigmatic. Cum e cu desenele? Sunt bune că-l fac pe copil să-și imagineze o lume potențial lipsită de pericole? Sau rele că îl depărtează de realitatea guvernată fatidic de legile fizicii?

Păreri? Critici?

 

Dacă v-a mișcat, mișcați și voi
Un comentariu Adaugă-l pe al tău

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.