Că de n-ar fi… partea II

daca-n-ar-fi-II

 

Bună seara dumneavoastră și telespectatorilor dumneavoastră!

După miile de scrisori sosite pe adresa redacției, revin cu partea a doua a trilogiei epice „Că de n-ar fi”. Azi voi continua răstălmăcirea poveștilor pentru copii, scoțând la iveală noi adevăruri nespuse. Pentru cei care au deschis mai târziu televizoarele, prima parte este aici.

Subiectul pe ordinea de zi – Scufița Roșie. Pe cât de celebră, pe atât de plină de învățăminte dubioase. S-o luăm pe rând:

Scufița Roșie avea niște părinți denaturați. Lasă o femeie bătrănă și bolnavă, care pentru unu-i mamă și pentru altul soacră, să locuiască singură în pădure. Izolată, fără ajutor, fără telefon, fără asistență socială și, după cum vedem, fără mâncare. Dușman să le fi fost și nu o lăsau acolo singură. Le era greu să o ia la oraș și să aibă grijă de ea? Dacă nu puteau vinde casa din pădure, o închiriau în weekend pentru teambuildinguri de corporatiști. Oricum ăștia n-au nevoie decât de un loc departe de casă unde să poată bea.

Ticăloșia lor nu se sfârșește aici. În loc să se ducă ei, o trimit pe biata fetiță, singură, prin pădure, cu mâncare pentru bunicuță. Deci nu numai că îți ignori mama, dar îți pui în pericol și copilul. Nu înțeleg cum de justiția nu s-a sesizat până acum din oficiu, în acest caz. Câți procurori au citit speța asta, niciunul n-a mișcat un deget. Ce-aș fi intrat cu mascații peste mama lu’ Scufița Roșie…

Mai departe. Scufița se întâlnește cu lupul cu care vorbește. Dubios, lupii nu vorbesc, iar dacă fi-miu ar întâlni unul în pădure, i-aș recomanda să nu se bazeze pe pălăvrăgeală. Mă rog, personajele de basm vorbesc, trecem cu vederea ca să nu bulim de tot magia.

Lupul, în loc să ia bucatele cu Scufiță cu tot, se duce și o înghite pe bunică. Deci lupul știa locația bunicii, care deși trăia în mijocul pădurii, nici ușa nu o avea încuiată. Altă bălărie! Băi frații Grimm, ați văzut vreodată un lup? Băi, lupul e căt un câine, cum mă-sa mare de lup să înghită o bunică? Și bunica lui Frodo dacă era, n-avea cum să-i încapă în stomac dintr-o înghițitură. Și dacă măsurăm distanța dintre umerii bunicii și diametrul gâtului de lup…

Scufița ajunge și vorbește cu lupul, a doua oară, în decursul aceleiași zile. Doar că de data asta, o bonețică și niște ochelari îl fac pe lup să semene izbitor cu o bătrânică. Adică Scufița e și mioapă și surdă, altfel s-ar fi prins din prima. Iar mă gândesc la părinții ăia, să trimită ei o minoră mioapă și surdă singură prin pădure…

Finalul e la fel de revoltător. Și ilogic. Lupul se dă de gol, o înghite și pe Scufiță și adoarme ca o scroafă. Vine vânătorul, care intră nestingherit în niciodată încuiata casă a bunicii, îl taie pe lup (cu precizie cirurgicală, evident) și le scoate pe amândouă intacte, neafectate de dinți sau sucuri gastrice. După care, îi bagă lupului pietre în burtă, ca să moară blocat. Ce vreți și voi acum, logică de pădurar, dacă îi plăcea cartea n-o mai ardea aiurea prin pădure…

Nu mai țineam minte finalul, l-am citit pe wikipedia unde zice că povestea este de fapt un avertisment pentru copiii care nu-și ascultă mama.

Vorba pădurarului, „I rest my case”.

Dacă v-a mișcat, mișcați și voi

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.