Cine pe care

care-pe-cine

 

Ieri, știți, a fost ziua Magneticului. Și a mea, am împlinit 3 ani de când sunt tătic, timp suficient să mă prind cum stau treburile în meseria asta. Și totuși cine pe cine învață? Cine e profesorul și cine e elevul? Eu îl învăț pe el să fie copil sau el mă învață pe mine să fiu tătic? Nu știu, un singur lucru e cert, nici eu nu am mai fost tătic nici el nu a mai fost copil (cel puțin nu-și aduce aminte). Deci amândoi învățăm și amândoi predăm. Unul celuilalt.

Astfel, ca un elev silitor ce, cu un sentiment amestecat de mândrie și regret, recunosc că am fost, prezint în fața clasei tema cu titlul „Ce am învățat în 3 ani de tăticeală”.

În primul rând am învățat că ai nevoie de răbdare. De multă răbdare. Am învățat că lucrurile nu se întâmplă atunci când vrei tu să se întâmple ci când e timpul ca ele să se întâmple. Orice încercare de împingere, grăbire, forțare nu au efect decât asupra nervilor tăi. Ia-o încet!

Am mai învățat că ai nevoie de foarte puțin ca să fii supărat și de și mai puțin ca să fii fericit. Iar trecerea de la o stare la alta se poate face într-o clipă. În ambele sensuri. Adaptează-te!

Am învățat că un lucru nu trebuie să fie neapărat logic pentru a avea sens. În lupta cu imaginația, rațiunea nu are nicio șansă. Fii creativ!

Am învățat că timpul are o elasticitate parșivă. Se poate dilata și contracta după bunul său plac iar tu n-ai niciun control asupra lui. Improvizează!

Am mai învâțat că singura regulă este aceea că nu există reguli. Nu există cărți, nu există manuale pentru că fiecare dintre noi suntem diferiți și nicio zi nu seamănă cu alta. Nu te lua după ce spun alții și nu face ce zic alții. Ai curaj să fii tu!

Am învățat să recunosc când nu știu și mai bine să tac decât să spun o prostie. Citește, experimentează și învață înainte să fii învățător. Informează-te!

Am învățat că nicio extremă nu e benefică, nici mediocritatea, nici „câte puțin din toate”. Degețelele băgate puțin în priză au potențial același efect cu puțin zăhărel consumat în fiecare zi. Fii rezonabil!

Închei acest mic ghid părintesc cu poate cea mai importantă lecție pe care am învățat-o și pe care m-as bucura să o asimileze cât mai mulți părinți. Am învățat că ei, copiii, nu sunt prelungirile noastre. Nu sunt mini-noi. Nu sunt o continuare a visurilor noastre nici o îndreptare a eșecurilor noastre. Sunt personalități de sine stătătoare cu care ne putem cel mult asemăna fizic sau comportamental. Răsfățul cu „are ochii de la tata și năsucul de la tata” e dulce și jucăuș. Dar că puiuț trebuie să dea la medicină pentru că și tata și bunicul au fost somități în domeniu e ucigător pentru personalitatea lui. La fel și invers, să nu se facă actor ca mine că sunt muritor de foame.

Asta nu înseamnă nici să-l ții în glob de sticlă, nici să-l lași să plutească în derivă. Îl lași să dea cu capul de prag dar îl anunți că e acolo. Eventual îl înveți și manevra de eschivă, poate data viitoare nu mai poți fi între el și prag.

Cam atât. Știu că e puțin dar e puținul meu, învățat cu cel mai bun profesor. Fug că s-a sunat, începe anul 4. Urați-mi baftă!

3 Comments

  • mom 17 octombrie 2013 Reply

    Frumos.Duios. Intelept. Putin trist.

  • Rashela Farida 17 octombrie 2013 Reply

    bafta…sa va bucurati de el…si el de voi….putin speriat?…de fapt..cu siguranta vei trece toate examenele cu bine…sunt sigura….ziua buna de dimineata se cunoaste…!!!!iti transmit din propria-mi experienta(sunt mai veche un pic in meseria de parinte)…..esti un tata de nota 10!!!!

  • Polonezu' 14 decembrie 2013 Reply

    Al meu are doi ani jumate si e super agresiv, un mini-mi exponential. Sa vezi cum e când nu mai poti sau nu mai ai timp sa faci eschive la pumnii improvizati ai fiului! :-)) si mi-i improvizează fix peste ochi de fiecare data! 🙂
    iti doresc sa fii un tătic sănătos si bucuros întotdeauna de realizările fiului sau! Si la multi ani alui mic, desi cu mare întârziere…

Lasă un răspuns