Alter Șoferego

alter-soferego

Ego-ul cred că este una din cele mai mari poveri ale noastre, oamenilor. Din pricina lui, luăm cele mai bizare decizii, ne punem în pericol, cădem în ridicol, refuzăm să ne bucurăm sau să trăim clipa, doar pentru că „nu dă bine”, sau sintagma preferată a ego-ului: „tu știi cine sunt eu?”

De obicei orgoliul este direct proporțional cu contul din bancă și cu titlul de pe cartea de vizită. Dar nu e o regulă. Cunosc personal posesori de conturi generoase dar și de caractere impecabile cât și sărăntoci atotcunoscători cu nasul la mansardă. Până la urmă nimeni nu-i perfect, sau mai bine zis, toți suntem perfecți în felul nostru.

Și unde credeți că se manifestă cel mai plenar orgoliul? (În afară de servici, acolo depinde în mare măsură de cât de frustrat e șeful) Eu zic că orgoliul rutier greu ocolește pe cineva. Îi pune la încercare și pe cei aleși. Oricât de feng-shui ți-ar fi existența, bizonii din trafic sunt mereu o provocare. Să vă povestesc pe scurt ce mi s-a întâmplat zilele trecute.

Ieșire pod Basarab, prima bandă(e mai bună), Ford Focus dreapta brusc, eu îl evit și mai brus prin stânga spre disperarea bizonului din spatele meu care și-a văzut orgoliul terfelit de subsemnatul. Drept pentru care s-a manifestat cum știa el mai bine, adică cu flash-uri și claxoane. După posibilități. Dacă era curcan s-ar fi înfoiat și ar fi făcut glu-glu-glu. Dacă era lamă sau manelist probabil că m-ar fi scuipat.

Apoi îl văd că o calcă nervos. Logo-ul cu v și w precum și fumul gros din spate îi compromit total șansele de a mă depăși. Totuși, curiozitatea mă trage înapoi. Ridic piciorul ca să văd bizonul. E bătrân sau oricum la o vârstă la care teoretic ar fi trebuit să înțeleagă mai multe despre viață și să trăiască mai detașat. Dar nu, este foarte încrâncenat iar la următorul stop își face numărul. Se oprește ostentativ cu câțiva metri de mașina din față. M-a făcut.

Pe cât de bizar ar părea mi-au venit în minte Țestoasele Ninja. Era în desen un creier scârbos într-un corp de mutant pe care îl chema Krang. Tipul era personajul negativ nervos, recalcitrant și diabolic. În carcasa mutant. Când era afară era doar un biet creier slinos care se zbatea în propria-i neputință. Cam ăștia sunt șoferii. Niște Krangi protejați de carcasa metalică din interiorul căreia ego-ul își face de cap. In volan veritas!

Revin. Paradoxal, deși un răhățel de incident ca asta îți poate strica dispoziția, la mine a avut efect contrar. Am zâmbit și chiar m-am bucurat. Aș fi putut în orice clipă să-l „fac”, aveam toate atuurile de partea mea. Mașină mai bună, șofer mai bun… Și totuși n-am făcut-o. În 9 cazuri din 10 i-aș fi dat o „rușinică” de nu s-ar fi văzut. Nu prea tolerez bizonii. Dar nu și de data asta. L-am lăsat să mă „facă” cu o detașare și o liniște interioară de care nici nu știam că pot fi capabil în atare situație.

Și n-o spun cu un fals aer de superioritate. Pur și simplu m-am bucurat că sunt mai „bătrân” decât el și teoretic am mult mai mult timp la dispoziție pentru a fi și mai „bătrân”. Dar nu comparația cu un bătrân frustrat mă onorează. Mă onorează faptul că am putut să-i dau peste bot orgoliului meu.

Aș putea să închei cu un mobilizator „Kill Your Ego” dar mă tem. Nu știu în ce dispoziție vă prind. Cine citește, voi sau ego-ul vostru? Pentru că nimic nu e mai periculos decât un ego care se simte amenințat.

Pace!

Lasă un răspuns