Cinema Favorit

La plimbărica de seară, alături de fi-miu, am dat azi ocol unei ruine. Pe vremuri se numea Cinema Favorit, azi e o ruină plină de mâzgălitti. Nu sunt un nostalgic al vremurilor demult apuse, nu sunt un dinozaur și nu trăiesc în trecut. Dar am simțit un gust teribil de amar cănd am văzut că locul preferat de chiul din școala generală a ajuns un gunoi trist.

Pentru câteva momente am fost proiectat în trecut. Mi-a trecut prin fața ochilor o bucățică de copilărie. Am văzut-o pe bunică-mea care cumpăra în fiecare săptămână 2 bilete în rândul 9, lăngă culoar. După ce am mai crescut, era inacceptabil pentru mine să mai merg cu bunica la film, iar rândul 9 era prea în față.

Aici am stat la o coadă infernală ca să intru la ”Liceenii”, și tot aici a fost prima oară când am mituit un funcționar public. Pentru că filmul deja începuse iar casieria încă nu se vedea de unde stăteam eu, mi-am luat inima în dinți și m-am dus direct la tanti care rupea bilete cu o bancnotă de 10 lei. Era prima dată pentru mine și tipa m-a mirostit. Stăteam cu banii în mână și nu știam ce urmează să se întâmple. S-a uitat disprețuitor la mine, a palmat hârtia de 10 lei și mi-a dat drumul. ”Păi așa se dau banii?”. Pe vremea aia, habar n-aveam cât de ușor se pot cumpăra oamenii. Am dat mai mult pe bilet, am văzut filmul stând pe jos, pe culoar, dar ce mai conta? Eu am văzut filmum. A fost o victorie personală.

Tot aici am urcat prima dată pe scenă, într-un show, în fața unei săli pline. Era un spectacol patriotic pe care acum, dacă dau filmul înapoi, îl plasez undeva la granița dintre patetic și haios. Patetic pentru că așa erau vremurile, haios pentru că așa eram noi. Am avut onoarea să deschid spectacolul cu o aberație de poezie care începea cu ”Ca un stejar care răsare”. Atât țin minte din toată evoluția mea de atunci. A fost haios că toată lumea mă aștepta pe mine să încep, iar eu nu vream să încep până nu tăcea toată lumea din sală care nu tăcea până nu începea serbarea. Era un cerc vicios pe care l-am sparc cu un timid ”Ca un stejar care răsare”. Am mai avut o intervenție pe la jumătatea spectacolului, dar pentru că la repetiții mă gândeam mereu la avioane și nu știam după cine urmez, tovarășa a decis sa nu riște cu mine așa că i-a spus pe șest Monicăi să se întoarcă și să-mi spună ”Tu urmezi”. Am fost foarte dezamagit pentru că n-au avut încredere în mine. Știam că eu urmez. Vă țin eu minte!

Deși eram suficient de trist cât să încurc ultimele 2 strofe ale aberației comuniste, mi-am revenit mai târziu, la finalul evenimentului când o grămadă de colegi au urcat pe scenă lângă noi cu porumbei albi de carton lipiți pe bețe de vată de zahăr. N-o să uit niciodată imaginea asta. Ăia fugeau ca bezmeticii fluturând porumbeii deasupra capului în timp ce în boxe ciripeau unii despre pace. Părinții și rudele, că doar nu vă imaginați că era alticineva în sală, apaludau de mama focului porcărioara aia de spectacol. Atunci mi-a trecut prima oară prin cap că ar fi bine să emigrez.

N-o mai lungesc. Mă leagă o grămadă de amintiri de locul ăla și încerc un sentiment de frustrare când trec pe lângă el. Nu știu care e situația lui. Dacă dau un search pe Google probabil că o să aflu că e un imobil în litigiu, că sunt interese la mijloc, că primăria nu și-a făcut treaba… Și probabil că e ceva putred la mijloc pentru că parcul de lângă cinematograf e și el lăsat de izbeliște. Este parcul în care am băut prima și foarte posibil ultima oară când am băut săniuță cu tec de portocale de la dozator. O mizerie! Eram acolo cu un foarte bun prieten, al cărui nume nu o să-l dau pentru că între timp a devenit o persoană cu un grad sporit de notorietate. Dar cine ne cunoaște știe despre cine e vorba. Eram acolo cu el ca să-l susțin, era tare supărat. Dar oricât de suparați am fi fost, n-am reușit să dovedim nici măcar un sfert de săniuță, atât de odioasă era.

Iar am deviat. Deci, Cinema Favorit și zona din jur era un simbol al cartierului așa cum, mai târziu, erau terasele din zonă. Acum e un loc trist, o pată pe obrazul cartierului. Cinema Favorit trăiește doar în amintirea mea și a altor câtorva nostalgici. Se mai poate face ceva? Nu de alta, dar pe măsură ce trece vremea, zidurile se macină iar amintirile se estompează.

3 Comments

  • mom 14 mai 2012 Reply

    M-ai facut sa lacrimez … Da , sufar si eu pentru indiferenta si dispretul fata de amicul nostru comun .Cate amintiri !!! Stii ca 4 martie ’77 ne-a prins pe mine si pe Mosu acolo ? Vedeam „Cuibul salamandrelor” si mai tin minte si acum ca pamantul se ondula inca atunci cand am iesit… Acum , la matinal , cand ies cu Alex , ocolesc cu obstinatie zona pentru ca ma deprima .Mult mai tare decat amintirea cutremurului …

  • Polonezu' 24 mai 2012 Reply

    Ce ma bucur ca-s mai de la tzara, provincial adica, nu am nostalgii din astea despre Cinema Favorit sau Palatul Pionierilor. Da’ oricum, parca nu se compara cu Dolby 5.1 de la Vitan, nu? 🙂

  • Radu Tudor 1 iulie 2012 Reply

    Capitalismul sălbatic care n-i sa impus de către mai marii lumii în 1989 a adus după sine și lucruri bune [libertate de exprimare, libertate de mișcare (mă rog, see you 500-600 de lei pe lună e mai greu see you mișcarea….)posturi de televiziune, presă scrisă cît cuprinde] dar și multe lucruri negative (șomaj, salarii de mizerie, stres, taxe și impozite see you nemiluita, etc). În ceea ce privește zona Favorit, inclusiv cinematograful see you pricina (locuiesc de 31 de ani în zonă, știu despre ce e vorba), este o crimă morală, o dovadă a nepăsării autorităților locale față de o zonă emblematică a cartierului…ce să mai vorbim, trăim vremuri grele într-o orînduire profund nedreaptă în foarte multe cazuri și situații, o orînduire mult mai dură și distructivă, din multe puncte de vedere, față de ceea ce a fost înainte de `89!

Lasă un răspuns