Neschimbarea la față

V-ați întrebat vreodată care este cea mai mare forță din Univers? Nu vă obosesc cu introduceri formale. Este vorba de ATRACȚIE, în toate formele ei, de la noile abordari materialisto-ezoterice (vezi Secretul)  la clasica gravitație (vezi Newton cel voinic și mărul de aur) și la legendara inerție (vezi lene).

De ce aduc în discuție inerția? Pentru că am observat că este sora obișnuinței, vecina lenei, și mătusa resemnării.

Zilele trecute m-am întâlnit cu un fost, e mult spus amic, să zicem un răspunzător la dat din cap. Genul de cunoștință-telenovelă, dacă pierzi câteva episoade din viața lui n-ai piedut de fapt nimic. N-o să-i dau numele pentru că în curand blogul meu va deveni și mai celebru și n-aș vrea să generez situații delicate. Să-i spunem nume de cod Ondulatu. Menționez că drumurile mele și ale Ondulatului nu s-au mai intersectat de ani buni, să zicem de când aveam președinte cu cioc.

Și cum s-au scurs prea mulți ani ca un dat din cap să fie considerat acceptabil, ne-am vazut nevoiți să înjghebăm un dialog. Evident, trebuiau trecute în revistă cunoștințele comune ca unică bază a conversației noastre. Am intrat astfel într-o mașină a timpului scotocind disperat prin minte, memoria numelor fiindu-mi mai mereu potrivnică. Nostimada a început odată ce am ieșit din tunelul timpului, pentru că eu am ieșit iar el nu. Adică, Ondulatu avea azi aceleași probleme existențiale ale decadei trecute. Gen cu ce mă îmbrac ca să agăț o femeie, ce vând ca să fac rost de bani de benzină să mă plimb noaptea la relanti prin centru, în ce disco din regie sunt cele mai disponibile femei, de ce femeile disponibile pentru mine sunt urâte, puturoase și cheltuitoare.

Culmea e că inerția Ondulatului nu este un caz izolat. Un cititor al blogului vă poate confirma întâlnirea noastră comună cu un fost coleg de liceu, să-i spunem Ștefan cel Mare, care după o bună bucată de perioadă se zvârcolea în aceleași dileme care la noi au apus odată cu pubertatea. Și exemplele pot continua.

Acestora, precum și multor altora cărora puterea obișnuinței le-a anihilat puterea vitală, le reamintesc că adaptabilitatea este unul din principalele atuuri ale umanității și ale tuturor ființelor vii. Dacă am supraviețui unei acoperiri masive cu apă, în câteva generații ne-ar crește solzi și am fi toți campioni la înot. Atunci de ce ne este frică de schimbare? De ce să stau în continuare cu bețivul nenorocit care mă bate când i se scoală sau, dimpotrivă, nu i se scoală lui? Pentru că așa m-am obișnuit? Pentru că la vârsta mea nu pot să mai fac nimic? Pentru că am ochelari de cal și nu văd decât un singur drum?

Am ajuns prea departe. Dacă ar ști Ondulatu și femeile lui puturoase că există viață și dincolo de zona de confort… ba mai mult, viața adevărată chiar e dincolo de zona de confort.

2 Comments

  • Ion Albu 8 februarie 2011 Reply

    Parerea mea este ca fuga de responsabilitate este cauza complacerii in situatii caldute, fara a se lua in considerare ca acest lucru nu ne va adapta noilor situatii cerute de cresterea in varsta sau de convietuirea cu un partener de viata. Iar cei carora nu le cresc „branhii” dispar, fara a insemna ceva in viata celorlalti. Si eu cunosc multe persoane care fug de responsabilitati, fie ca isi dau seama ca nu le pot face fata ,fie ca nu vor sa evolueze. Daca nu primeam acest text nici nu mi-as mai fi adus aminte de ele.

  • Bubante 8 februarie 2011 Reply

    De ce sa grabesti mersul lucrurilor? Poate ca peste cateva vieti si Ondulatul va deveni „uman”.

Lasă un răspuns